NICOLAE GRIGORESCU
Nicolae Grigorescu (15 mai 1838 – 21 iulie 1907) este
primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu şi
Ştefan Luchian, devenit un simbol pentru generaţiile de artişti care, în
primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice şi să aducă la
lumină valorile profund definitorii ale spiritualităţii româneşti.
Pictorul s-a născut în satul Pitaru, judeţul Dâmboviţa,
fiind al şaselea copil al lui Ion şi al Ruxandrei Grigorescu. În anul 1843,
când îi moare tatăl, familia se mută la Bucureşti, în mahalaua Cărămidarilor,
în casa unei mătuşi. După o timpurie ucenicie, de numai doi ani, între 1848 şi
1850 în atelierul miniaturistului şi pictorului de biserici ceh Anton Chladek
(1794 - 1882), Grigorescu va executa icoane pentru bisericile din Băicoi,
judeţul Prahova, şi mânăstirea Căldăruşani. În anul 1856, realizează compoziţia
istorică Mihai scăpând stindardul, pe care o prezintă domnitorului Barbu
Ştirbei, împreună cu o petiţie prin care solicită un ajutor financiar pentru
studii. Între 1856 şi 1857, va picta biserica nouă a mănăstirii Agapia, din
Neamţ. „Toată noaptea visam numai îngeri şi scene religioase. Erau zile când
tot ce făceam mi se părea trist, fără viaţă, fără armonie; şi atunci îmi venea
să las totul baltă şi să plec în lume. Intra o rază de soare şi deodată se
lumina şi biserica şi sufletul meu. Pe atunci noi n-avem niciun fel de
orientare în artă. Era o carte veche, cu slove chirilice, care ne da reţete de
la Muntele Athos pentru prepararea culorilor şi câteva lămuriri despre vârsta,
îmbrăcămintea, viaţa şi însuşirile fiecărui sfânt”. (Viața și
opera lui Grigorescu, Colecția
Pictori de Geniu, Editura Adevărul
Holding, București,
2009, pag. 47) La intervenţia
ministrului de externe, Mihail Kogălniceanu,
care îi
apreciază
calitatea picturii, primeşte o bursă pentru a studia la Paris.
În toamna anului 1861, tânărul Grigorescu pleacă în capitala
Franţei, unde intră la Şcoala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui
Sébastien Cornu, unde este coleg cu Auguste Renoir. Conştient de propriile-i
lacune în formaţia artistică, va studia în primul rând desenul şi compoziţia.
Va părăsi curând atelierul şi, atras de noile viziuni ale Şcolii de la
Barbizon, se va stabili în această localitate, desăvârşindu-şi educaţia
picturală prin asimilarea experienţei unor artişti precum Jean-François Millet,
Camille Corot şi Théodore Rousseau. Influenţat de acest mediu artistic,
Grigorescu devine preocupat de însuşirea unor modalităţi novatoare de expresie,
în atmosfera cultului pentru pictura en plein air, ce pregătea apropiata
afirmare a impresioniştilor. „Sentimentul colorează, nu pensula. Poţi colora
c-o bucăţică de cărbune, şi toate tuburile din lume nu-ţi dau albastrul unei
flori de inişor dacă nu-l ai în suflet.” (Viața
și opera lui
Grigorescu, Colecția
Pictori de Geniu, Editura Adevărul
Holding, București,
2009, pag. 7)
În cadrul Expoziţiei Universale de la Paris din 1867,
participă cu şapte lucrări, expune la Salonul parizian din 1868 tabloul
Ţigăncuşă, revine de câteva ori în ţară şi, începând din 1870, va participa la
Expoziţiile artiştilor în viaţă şi la cele organizate de Societatea Amicilor
Belle-Artelor. În anii 1873 – 1874, face călătorii de studii în Italia (Roma,
Neapole, Pompei), în Grecia şi la Viena.
În anul 1877 este chemat să însoţească armata română în
calitate de pictor de front, realizând la faţa locului, în luptele de la
Griviţa şi Rahova, desene şi schiţe ce vor sta la baza unor viitoare
compoziţii. „Soldaţii noştri sunt nişte bravi şi zău c-am avut poftă să viu
să-i desenez aci, în această baie de foc. [...] S-ar putea întâmpla să rămână
ceva din opera mea care să amintească mai târziu lumii întregi că soldatul
român n-a crâcnit în faţa gloanţelor, după cum n-a crâcnit nici în faţa
mămăligii”. (Viața și opera lui Grigorescu,
Colecția Pictori de
Geniu, Editura Adevărul
Holding, București,
2009, pag. 99/110)
Gornistul
Din 1879 până în 1890, lucrează îndeosebi în Franţa, fie în
Bretania, la Vitré, fie în atelierul său din Paris. Întors în ţară, deschide
mai multe expoziţii personale la Ateneul Român, între anii 1891 şi 1904.
Din 1890 se stabileşte definitiv în ţară şi se dedică
preponderent subiectelor rustice, într-o nesfârşită variaţie a motivului,
pictează portrete de ţărănci, care cu boi şi numeroase peisaje cu specific
românesc.
În portrete, în compoziţii inspirate de experienţa
participării la Războiul de Independenţă – Atacul de la Smârdan, Roşior călare
– în seria de Care cu boi, în peisajele realizate în ţară ori în timpul
călătoriilor în străinătate – La Posada, Bordei în pădure, Potecă cu flori,
Pescăriţa din Granville, Răspântie de oraş la Vitré – se impun aspecte ale unui
stil şi ale unei viziuni cu totul originale. Exerciţiul lucrului în aer liber
aduce paletei sale luminozitate, iar modul de construcţie plastică o inedită
îmbinare între rigoare şi spontaneitate. „Floarea trebuie să fie plăpândă, nu
fragilă. Şi umedă şi curată, moale, proaspăt colorată, să-şi păstreze pe pânză
şi lumină, şi seva. Şi asta nu se face numai cu vopselele din tub”. (Viața și opera lui Grigorescu, Colecția Pictori de Geniu,
Editura Adevărul Holding, București,
2009, pag. 120)
În 1899 este ales
membru al Academiei Române, fiind primul artist plastic căruia i se face
această onoare. Nicolae Grigorescu se stinge din viaţă la 21 iulie 1907 la
Câmpina. În atelier, pe şevalet, se afla ultima sa lucrare, neterminată,
Întoarcerea de la bâlci. Personalitate eminentă a plasticii româneşti, într-un
moment decisiv pentru constituirea culturii române moderne, Nicolae Grigorescu
întreprinde o spectaculoasă înnoire a limbajului plastic. Cu o formaţie în care
se remarcă filonul tradiţiilor picturii murale de care s-a apropiat în anii
tinereţii şi, deopotrivă, experienţele impresioniştilor, Grigorescu se
manifestă în diverse genuri cu o autoritate care se va prelungi şi după
dispariţia artistului. Influenţa covârşitoare pe care a avut-o asupra
contemporanilor săi a marcat şi evoluţia generaţiei ce i-a urmat, creaţia sa
inaugurând astfel o tradiţie picturală de amplă rezonanţă.
Nicolae Grigorescu a
determinat o schimbare fundamentală în evoluţia picturii şi gustului artistic
în România. Temperament puternic şi complex, liric prin firea sa, înzestrat cu
o sensibilitate care i-a permis să adapteze mediului şi peisajului românesc
idealizarea poetică inspirată de pictorii Şcolii de la Barbizon, el rămâne
primul pictor român de circulaţie europeană.
„Lucrează mult în fiecare zi. Şi şterge tot ce faci, dacă nu simţi sufletul tău
acolo. Dar lucrează mult – ca să poţi lucra repede. Toate lucrurile de afară trebuie
făcute repede, smulse din zbor. Cu acelaşi peisaj, scăldat în aceeaşi lumină şi
privit cu aceaşi dispoziţie sufletească nu te întâlneşti decât o dată în viaţă.
Iată de ce-i important să poţi lucra repede”. Nicolae Grigorescu (Viața și
opera lui Grigorescu, Colecția
Pictori de Geniu, Editura Adevărul
Holding, București,
2009, pag. 72)
Nicolae
Grigorescu acasă, în Câmpina
Astăzi, Muzeul Memorial „Nicolae Grigorescu” din Câmpina este o secţie a
Muzeului Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”, unde pictorul Nicolae
Grigorescu şi-a trăit în această casă ultimii ani din viaţă, 1904 – 1907, aici
găsindu-se ultimul său atelier. El s-a retras la Câmpina împreună cu toată
familia: soţia sa, Maria Danciu, şi fiul său Gheorghe Grigorescu. A ales acest
oraş pentru aerul său patriarhal şi, mai ales, pentru împrejurimile de o
inegalabilă frumuseţe: malurile Prahovei, înconjurate de dealuri acoperite de o
vegetaţie specifică, albastrul fără sfârşit al cerului, elemente pe care le
întâlnim adesea în operele sale din această perioadă.
Casa, construită
chiar de către artist, a ars în timpul primului război mondial deoarece, din
nefericire, aici fusese stabilit cartierul general german pentru întreaga zonă,
astfel încât, spre finalul conflagraţiei, un mare incendiu a distrus-o în
întregime. O parte dintre obiecte, în special cele de la parter, au putut fi
salvate, ceea ce a făcut posibilă reconstituirea casei artistului (atelierul,
sufrageria, biblioteca) în perioada 1954 – 1955, Muzeul fiind deschis în 1957.
Reconstrucţia s-a desfăşurat sub directa îndrumare a fiului artistului,
fotografiile din timpul vieţii lui Nicolae Grigorescu fiind de mare ajutor.
Planurile de reconstrucţie au fost realizate de arhitectul câmpinean
Popişteanu, iar Nae Goage, sculptor amator şi, vreme de mai mulţi ani, ucenic
al artistului, a contribuit, alături de Gheorghe Grigorescu, fiul pictorului,
la refacerea cât mai fidelă a clădirii.
Tablourile expuse
provin din patrimoniul iniţial al casei memoriale a artistului sau sunt
împrumutate din colecţiile Muzeului de Artă din Ploieşti, ca şi din acelea ale
Muzeului Naţional de Artă al României.
În 1899 este ales membru al Academiei Române, fiind primul
artist plastic căruia i se face această onoare. Nicolae Grigorescu se stinge
din viaţă la 21 iulie 1907 la Câmpina. În atelier, pe şevalet, se afla ultima
sa lucrare, neterminată, Întoarcerea de la bâlci.
Personalitate eminentă a plasticii româneşti, într-un moment
decisiv pentru constituirea culturii române moderne, Nicolae Grigorescu
întreprinde o spectaculoasă înnoire a limbajului plastic. Cu o formaţie în care
se remarcă filonul tradiţiilor picturii murale de care s-a apropiat în anii
tinereţii şi, deopotrivă, experienţele impresioniştilor, Grigorescu se
manifestă în diverse genuri cu o autoritate care se va prelungi şi după
dispariţia artistului. Influenţa covârşitoare pe care a avut-o asupra
contemporanilor săi a marcat şi evoluţia generaţiei ce i-a urmat, creaţia sa
inaugurând astfel o tradiţie picturală de amplă rezonanţă.
Nicolae Grigorescu a determinat o schimbare fundamentală în
evoluţia picturii şi gustului artistic în România. Temperament puternic şi
complex, liric prin firea sa, înzestrat cu o sensibilitate care i-a permis să
adapteze mediului şi peisajului românesc idealizarea poetică inspirată de
pictorii Şcolii de la Barbizon, el rămâne primul pictor român de circulaţie
europeană.
„Lucrează mult în fiecare zi. Şi şterge tot ce faci, dacă nu simţi sufletul tău
acolo. Dar lucrează mult – ca să poţi lucra repede. Toate lucrurile de afară
trebuie făcute repede, smulse din zbor. Cu acelaşi peisaj, scăldat în aceeaşi
lumină şi privit cu aceaşi dispoziţie sufletească nu te întâlneşti decât o dată
în viaţă. Iată de ce-i important să poţi lucra repede”. Nicolae Grigorescu (Viața și opera lui Grigorescu, Colecția Pictori de Geniu,
Editura Adevărul
Holding, București,
2009, pag. 72)
Nicolae Grigorescu acasă, în Câmpina
Astăzi, Muzeul Memorial „Nicolae Grigorescu” din Câmpina este o secţie a
Muzeului Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”, unde pictorul Nicolae
Grigorescu şi-a trăit în această casă ultimii ani din viaţă, 1904 – 1907, aici
găsindu-se ultimul său atelier. El s-a retras la Câmpina împreună cu toată
familia: soţia sa, Maria Danciu, şi fiul său Gheorghe Grigorescu. A ales acest
oraş pentru aerul său patriarhal şi, mai ales, pentru împrejurimile de o
inegalabilă frumuseţe: malurile Prahovei, înconjurate de dealuri acoperite de o
vegetaţie specifică, albastrul fără sfârşit al cerului, elemente pe care le
întâlnim adesea în operele sale din această perioadă.
Casa, construită chiar de către artist, a ars în timpul
primului război mondial deoarece, din nefericire, aici fusese stabilit cartierul
general german pentru întreaga zonă, astfel încât, spre finalul conflagraţiei,
un mare incendiu a distrus-o în întregime. O parte dintre obiecte, în special
cele de la parter, au putut fi salvate, ceea ce a făcut posibilă reconstituirea
casei artistului (atelierul, sufrageria, biblioteca) în perioada 1954 – 1955,
Muzeul fiind deschis în 1957. Reconstrucţia s-a desfăşurat sub directa
îndrumare a fiului artistului, fotografiile din timpul vieţii lui Nicolae
Grigorescu fiind de mare ajutor. Planurile de reconstrucţie au fost realizate
de arhitectul câmpinean Popişteanu, iar Nae Goage, sculptor amator şi, vreme de
mai mulţi ani, ucenic al artistului, a contribuit, alături de Gheorghe
Grigorescu, fiul pictorului, la refacerea cât mai fidelă a clădirii.
Tablourile expuse provin din patrimoniul iniţial al casei
memoriale a artistului sau sunt împrumutate din colecţiile Muzeului de Artă din
Ploieşti, ca şi din acelea ale Muzeului Naţional de Artă al României.
Car cu boi
Nicolae Grigorescu, 1899
Galeria Nationala, Bucuresti
sursa: wikipedia
Ţărancă din Muscel
sursa: wikipedia
Dorobanțul
sursa: wikipedia
Sursa: Muzeul Memorial Nicolae Grigorescu
Sursa foto: Muzeul Memorial Nicolae Grigorescu
